În dimineața Învierii totul părea să fie la fel ca-n toate celelalte zile scurse pe fusul imperturbabil al timpului. Oamenii s-au trezit ca și pînă atunci, cu grijile, cu problemele lor, cu speranțele lor – toți apăsați de povara a ceea ce pentru ei însemna un Cer ostil.
Purtîndu-și doliul greu, femeile se îndreptau șovăielnic spre locul unde-și îngropaseră, alături de alți cîțiva, bucuria, nădejdea și pacea. Să-și îndeplinească menirea ursită pentru asemenea ocazii și să mai verse cîteva lacrimi în memoria celui plecat. Dar, iată, Acea Dimineața n-a fost să fie la fel! În acea dimineața Ceva n-a mai fost la fel ca pînă-atunci! În dimineața aceea, Cerul s-a deschis deasupra unui mormînt gol! ACEL mormînt era gol! Piatra sub care o mînă de oameni și-au îngropat speranța era dată deoparte, iar mormîntul – gol. Și uite-așa, din dimineața aceea nimic nu mai e cum a fost pînă atunci. Pentru că în dimineața aceea, Mântuitorul a Înviat!
Odată cu Învierea Lui Christos, Cerul ni s-a deschis cu adevărat, ni s-a luminat drumul către Împărăția Vieții veșnice!
Aleluia Domnul Slavei!
Fie ca și de data aceasta Duminica Învierii să ne reumple inimile cu nădejde, cu dragoste și cu bucurie! Să fie lumina Învierii cea care să ne însoțească și să ne călăuzească în tot ce avem de făcut, umplîndu-ne inimile de o bucurie cum numai El ne poate da!
Christos a Înviat!