Alarmă de duminică dimineață

Cine nu aude ceasul deșteptător duminică dimineața, nu o să audă nici trâmbița lui Dumnezeu în ziua învierii.

(U.T.)

Trăim într-o lume unde fiecare funcționează după ceasul lui. E un motiv pentru care nu reușim să fim la timp la întâlnirile noastre și mai cu seama când este vorba de venitul la biserică. A trecut un timp destul de lung în care ne-am obișnuit foarte ușor să nu mai venim la biserică. Mai grav este că pentru unii absența de la biserică a devenit ceva benefic. Auzi! Să nu mai trebuie să te scoli duminică dimineață și să mergi la biserică! Ne-am obișnuit să stăm acasă și să dormim mult sau să facem alte lucruri în ziua de duminică.

Se spune că: „Cine are un singur ceas știe precis timpul, cine are mai multe nu mai e sigur“. Deși ceasul deșteptător sună duminică dimineață exact că și în celelalte zile din săptămână, totuși nu-l mai auzim. Care poate fi cauza? Cu siguranță că nu e nimic rău cu ceasul, ci mai degrabă cu setarea urechilor noastre. Ceasul cu sonerie este un instrument foarte bun pentru trezirea oamenilor care nu au copiii mici și a celor care se școală greu duminică dimineață pentru a merge la biserică.

M-am întrebat: „Oare cum se trezeau oamenii, până la inventarea ceasului deșteptător?” Iată răspunsul pe care l-am găsit. Se spune că în vremurile de demult erau oameni angajați anume să îi trezească pe muncitori la timp pentru a merge la serviciu sau la biserică. Foloseau bețe, bâte sau mici pietre pentru a bate la ușile și la geamurile oamenilor. Cum ar arată bisericile noastre dacă în „job description” al pastorului ar fi trecut: „În calitate de pastor ai datoria ca în fiecare duminică dimineață să mergi pe la membri bisericii și să-i trezești pentru a veni la biserica? Probabil că multe biserici ar fi aproape goale. Nu cred că ar există mulți pastori că să poată face o asemenea lucrare, sau majoritatea caselor unde locuiesc „creștini” ar avea geamurile sparte. E mult mai ușor să adormi oamenii în biserică decât să-I trezești duminică dimineață că să vină la biserica.

Psalmistul David nu avea nevoie de ceas deșteptător, nici de oameni care să de-a cu pietre în geamurile unde locuiau. Știți de ce? El spunea: „Mă bucur când mi se zice haidem la Casa lui Dumnezeu” (Psalmul 122:1).

„Mă bucur când mi se zice haidem la Casa lui Dumnezeu.”

Psalmul 122:1

În una din zile stăteam meditând în curtea casei când deodată am auzit clopotele bisericii din preajma casei mele. Era imnul: „O Doamne mare când privesc eu lumea ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt…” În timp ce clopotele sunau, ochii mi sau umplut de lacrimi și inima de bucurie și am început să cânt cuvintele cântării ce mi-au înălțat sufletul. Mi-am imaginat bucuria lui David ce o avea în inimă când știa că e timpul să meargă la Casa lui Dumnezeu. Era o bucurie ce răsuna în inima lui mai puternic decât clopotele bisericilor. Am auzit că după trecerea virusului actual bisericile vor fi pline. Pline de cine? Pline de ce? Mă tem că ne-am obișnuit deja așa de bine cu a stă acasă încât va trebui instalate clopote mari la casele „creștinilor” pentru ai trezi să vină la biserică. Absența noastră de la biserică de atâta vreme ar trebui să ne facă să ne fie dor de frați și de surori, de rugăciunile comune sau cântările de laudă? Curând o să se termine cu minuscule asta de virus. Vom avea harul din nou de a ne adună fiecare în biserica unde aparținem. Oare ne este dor de acea zi? Mai avem în noi bucuria aceea ce era în David, o bucurie ce nu-l lasă să doarmă? De acest fapt depinde fericirea noastră, îndurarea lui Dumnezeu. Ele sunt cele ce „ne vor însoți în toate zilele vieții noastre și vom locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor noastre” (Psalmul 23:6).

avatar

Rev. Ilie U. Tomuța

DIRECTOR GENESIS MISSION

Uțu Tomuța este căsătorit cu Mariana și au doi copii. Coordonează Misiunea Genesis și Revista Genesis. Scrie jurnalul online „Din viața de zi cu zi” în care publică săptămânal texte scurte pentru suflet și minte.

Scroll to Top