Oamenii trăiesc faptele în funcție de conotația simbolică a acestora. Intensitatea și natura trăirii unui eveniment este dată de semnificația acestuia. Faptele capătă semnificație prin acordarea de sens. Ninsoarea în sine este un fapt natural care, în funcție de conotația simbolică, este trăită în mod diferit. Pentru un copil siberian ninsoarea face parte din obișnuit și banal. Pentru un alt copil din altă zonă a globului, ninsoarea aduce cu ea un mesaj al bucuriei, al distracției, al sărbătorii… Același fapt poate fi trăit în mod diferit, datorită semnificațiilor diferite pe care le capătă. Noi trăim la nivel de semnificație, nu la nivel de fapte, trăim la nivel de emoție în funcție de modul în care receptăm un anumit eveniment și nu în funcție de evenimentul în sine.
Istoria nașterii lui Isus Hristos se include în planului universal al lui Dumnezeu de mântuire a omului. Evenimentul nașterii lui Hristos se potrivește scopului spre care Dumnezeu îndreaptă omul și universul. De aceea doresc să privim la sărbătoarea Crăciunului într-un sens mai amplu, având o perspectivă de ansamblu creată pe baza mai multor abordări: perspectiva profetică – pentru a înțelege că Dumnezeu comunică ceea ce dorește să facă; perspectiva istorică – pentru a înțelege că Dumnezeu pregătește terenul pentru ca profețiile pe care El le-a rostit să se împlinească exact și l-a timpul potrivit; semnificația teologică – pentru a înțelege gândul și planul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii.
I. Semnificația profetică
Înainte ca Dumnezeu să facă un lucru, pregătește terenul. Dumnezeu are un plan pentru toate lucrurile, El are un plan original care include toate etapele istoriei, însă pentru a fi realizat, planul lui Dumnezeu trece prin mai multe etape până la împlinire.
- Dumnezeu comunică un mesaj… – profeție
- Dumnezeu călăuzește un om sau mai mulți… – pregătire
- Dumnezeu pregătește un timp… – împlinire
Principalele profeții ale Vechiului Testament referitoare la nașterea Domnului nostru Isus Hristos sunt următoarele:
- Genesa 3:15, Isaia 7:14 – Mesia va fi din sămânța femeii – Matei 1:18
- Genesa 49:20 – Peste iudei va domni un neevreu – Matei 2:1
- Numeri 24:17 – Nașterea lui va fi anunțată de o stea – Matei 2:1
- 2 Samuel 7:12, Isaia 11:1,2 – El va fi din casa lui David – Luca 1:31-33
- Mica 5:1,2 – El se va naște în Betleem – Matei 2:6
- Isaia 7:14 – Născut dintr-o fecioară – Matei 1:18, 24, 25; Luca 1:26
- Palmul 72: 10 – El va fi întâmpinat cu daruri – Matei 2. 1, 11
- Ieremia 31:15 – Irod ucide pruncii – Matei 2.16
De ce vorbim de profeție? Hristos a venit în lume pentru toți oamenii, însă el a venit în poporul Israel, și mai întâi aceștia trebuiau convinși, iar profeția este un argument foarte puternic atunci când este vorba de evrei. În același timp, profețiile au avut rolul să pregătească terenul venirii lui Mesia și au creat ceea ce s-a numit „așteptarea mesianică”. Apostolul Pavel spune că Hristos a venit la „împlinirea vremii” (Galateni 4:4), și nu se poate vorbi despre o împlinirea a vremii fără o așteptare a acestei împliniri.
II. Semnificația istorică
S-a vorbit mult despre faptele care au avut loc la Primul Crăciun, însă este bine să recontextualizăm evenimentele și să încercăm să le prezentăm într-o ordine logică și cronologică. Am spus deja că scena lumii iudaice era dominată de această „așteptare mesianică”. Puteai să simți în discuțiile dintre oameni, la sinagogă, în piață, peste tot se vorbea despre așteptatul Mesia.
Ce a produs această „speranță mesianică”?
În primul rând, profețiile, însă trebuie să fie și alte cauze pentru ca sentimentul de „așteptare mesianică” să se amplifice.
În al doilea rând, tăcerea lui Dumnezeu timp de patru secole i-a făcut pe evrei să își dorească un cuvânt special și nou de la Dumnezeu. Uneori, când Dumnezeu vrea să facă ceva extraordinar, pregătește terenul printr-o perioadă de tăcere. Tăcerea lui Dumnezeu provoacă în noi dorința înfocată de a-I auzi glasul. Dacă Dumnezeu nu-ți poate câștiga atenția prin Cuvintele Sale, cu siguranță o va face prin tăcerea Lui.
În al treilea rând, dominația romană care se caracteriza prin violență și decădere morală a produs în lumea de atunci o nemulțumire care cerea o schimbare. Decăderea morală și slăbirea vechilor religii lăsau pe mulți oameni sceptici și decepționați, însă, în același timp, însetați după un mesaj al vieții.
În al patrulea rând, faptul că pe tronul lui Israel nu se mai afla un iudeu, ci un idumeu, un urmaș de-al lui Esau. Edomiții au fost în toată istoria lor vrăjmași ai Israelului, iar acum peste ei domnește unul care prin definiție le este vrăjmaș. Să-mi fie iertată comparația, însă nu am alta mai bună: este ca și cum președinte al României ar fi un ungur. Irod a fost fiul lui Antipater, care a fost așezat pe tronul Iudeii în mod abuziv, în anul 63 î.Hr., de către dominația romană. Au urmat atunci multe tulburări sângeroase și lupte neîntrerupte pentru că iudeii voiau să își recâștige libertatea. Irod a domnit între anii 37-4 î.Hr. Titulatura de „cel Mare” și-a dobândit-o printr-o politică încununată de succes – care l-a ajutat să depășească unele situații de criză și care s-a bazat pe prietenia cu romanii – și mai ales prin construcțiile impresionante pe care le-a ridicat: o serie de temple, monumente romane, iar pentru a căpăta bunăvoința iudeilor, a reclădit templul lui Zorobabel.
Irod a fost viclean și rău, destrăbălat și crud. Un istoric a scris despre el: „și-a luat domnia ca o vulpe, a domnit ca un tigru și a murit ca un câine”. Pentru a câștiga domnia s-a căsătorit cu Mariamne, fiica unui împărat și preot hasmodeu (anul 37 î.Hr.). Pe fratele acesteia, Aristobul III, Irod l-a omorât în anul 35 î.Hr., mai exact a cerut să fie înecat; pe Mariamne a executat-o în anul 29 î.Hr., cuprins fiind de o gelozie turbată; pe mama ei a ucis-o în anul 28 î.Hr., iar în anul 25 i-a ucis pe ultimii bărbați hasmoneni. După Mariamne, Irod a mai avut încă nouă soții. Odată cu uciderea pruncilor din Betleem, Irod și-a ucis și trei fii de-ai săi, Alexandru, Aristobul și Antipater. Acest fapt l-a făcut pe un istoric de-al vremii să afirme: „este mai bine să fii porcul lui Irod decât copilul lui”[1].
Se observă și din descrierea Noului Testament că Irod suferea de un sever grad de schizofrenie. Avea delir de persecuție, credea că tot timpul cineva are ceva cu el, că-i vrea răul, gândea că cineva pândește să-l omoare. Vă dați seama de ce „speranța mesianică” era ultima șansă a evreilor din acel moment. În timpul acestui împărat Hristos a venit în lume, ba mai mult, a venit ca un copil, firav și fragil, care a avut nevoie de protecție pentru a supraviețui prin fuga părinților în Egipt.
După cum v-ați putut da seama, nașterea lui Isus Hristos nu a avut loc în anul 0. Irod cel Mare a murit în anul 3 î.Hr., iar nașterea a avut loc în timpul lui Irod cel Mare, deci cel mai probabil, dacă punem și marja pe care și-a luat-o Irod când a dat porunca pentru uciderea pruncilor, cel mai devreme, nașterea lui Isus a avut loc în anul 4 î.Hr., chiar 5 î.Hr.
Acum să vedem ordinea evenimentelor din Sfânta Scriptură:
- Vestea nașterii lui Ioan Botezătorul (Luca 1.5) a fost primul moment în care Dumnezeu a început să vorbească după o tăcere de 400 de ani. Acest lucru a fost cunoscut evreilor care au fost în acea zi la Templu. Acest eveniment le-a întărit speranța mesianică.
- Vestirea nașterii lui Isus Hristos (Luca 2:26-38). Dacă prima veste este adusă în Templu, cea de-a doua este adusă unei fecioare care locuia în cea mai disprețuită cetate a Israelului, în Nazaret.
- (Visul lui Iosif. Matei 1:20)
- Vizita Mariei la Elisaveta (Luca 39-56). Se pune problema când i-a vorbit Dumnezeu lui Iosif: înainte de plecarea la Elisaveta sau după. Dacă Dumnezeu i-a vorbit lui Iosif după trei luni, ne dăm seama ce greu i-a fost să decidă și să accepte voia lui Dumnezeu. Plecarea nu a fost decisă de Iosif și Maria, ci este un sfat dat de îngerul lui Dumnezeu Mariei. Maria a rămas la Elisabeta până în apropierea nașterii lui Ioan Botezătorul și s-a întors în Nazaret.
- Nașterea lui Ioan Botezătorul. (Luca 2:56-67)
- Decretul de recensământ al lui Cesar Augustus. Era un lucru foarte obișnuit la romani să facă recensăminte, câte unul la 14 ani. Romanii făceau recensăminte cu scopul (1) de a stabili autoritatea romană; (2) de a ține o evidență cât se poate de exactă a populației; (3) de a avea o evidență a celor angajați; (4) de a-i înscrie pe cetățeni pentru serviciul militar (evreii erau însă scutiți de acest lucru); (5) de a ține o evidență a proprietăților pentru stabilirea taxelor; (6) de a aduna taxele. Acest decret a fost prilejul care le-a dat posibilitatea lui Iosif și Mariei să călătorească în cetatea natală.
- Călătoria spre Betleem (Luca 2:3). Înscrierea fiecărei persoane în cetatea de baștină a fost o datorie, dar și o plăcere pentru evrei. Ziua ajungerii la Betleem și ziua nașterii nu se știe dacă sunt identice. Nu este chiar atât de clar. Se prea poate ca Iosif și Maria să fi luat în calcul întoarcerea în Nazaret imediat după recensământ, astfel încât Maria să nască acasă, dar lucrurile s-au prelungit și timpul nașterii s-a împlinit exact pe când ei erau încă la Betleem.
- Vestea adusă păstorilor din Betleem. (Luca 2.8-11)
- Corul îngerilor și mesajul lor: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” (Luca 2:14)
- Răsărirea stelei și plecarea Magilor din Răsărit. (Matei 2:1)
- După 8 zile a avut loc tăierea împrejur. (Luca 2.21) Ziua a opta este ziua în care se pune și numele copilului și se face circumcizia. Se prea poate ca pentru acest lucru Iosif împreună cu pruncul să fi făcut o călătorie la Ierusalim.
- La 40 de zile, călătoria la Ierusalim pentru prezentarea înaintea Domnului a întâiului născut și aducerea jertfei care se cuvenea pentru acest lucru. De data aceasta a fost prezentă întreaga familie.
- Vizita Magilor. (Matei 2:1-11) Dacă steaua s-a arătat exact în momentul nașterii lui Isus, atunci magii au avut nevoie de câteva luni pentru a face această călătorie. În sprijinul acestei afirmații stă referința din versetul 11, care spune că au găsit pruncul „în casă”. Familia nu mai era într-un grajd, pruncul nu mai era într-o iesle, ci se aflau cu toții într-o casă. Agitația recensământului a trecut, însă părinți nu au plecat atât de repede în Nazaret, ci au considerat că este mai potrivit să rămână la Betleem pentru a împlini tot ce poruncea Legea cu privire la copil, iar în acest timp copilul ar fi crescut suficient cât să îndure o călătorie mai lungă.
- Fuga în Egipt. (2.13)
- Uciderea pruncilor. (Matei 2.16-18)
- Întoarcerea din Egipt direct la Nazaret. (Matei 2:23)
III. Semnificația teologică
Există mai multe răspunsuri clasice care pun în valoare semnificația întrupării lui Hristos, dar aș vrea să mă opresc asupra celor care sunt legate direct de nașterea Lui. Cred că este necesar să afirm încă o dată că Hristos nu a început să existe atunci când s-a născut în Betleem, ci existența Lui este veșnică. Hristos este veșnic și este Dumnezeu.
1. Să împlinească planul lui Dumnezeu. Creștinul nu trebuie să privească întruparea lui Hristos ca fiind un fapt liric, ci trebuie să considere acest fapt cu cea mai mare importanță pe care i-a acordat-o Dumnezeu. În cer s-a făcut un consiliu și s-a pus întrebarea „Cine va merge pentru noi?” S-a făcut o tăcere adâncă, și Fiul lui Dumnezeu spune „Eu vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmul 40). Isus cunoștea toate implicațiile acestei decizii, însă a luat-o de dragul nostru. Isus a venit pe pământ de bunăvoie să dovedească lumii și lui Satan că există cineva care va asculta până la capăt de Dumnezeu. De fapt, testul ascultării lui Isus a început în cer.
Satan l-a acuzat pe Dumnezeu că este nedrept, că a dat o Lege pe care nici un om nu o poate împlini. Isus, chiar dacă era Fiul lui Dumnezeu, nu a profitat de acest lucru și „a luat chip de rob și s-a făcut asemenea oamenilor” (Filipeni 2). Exact invers cum a făcut Satan. Isus s-a coborât, Satan s-a înălțat.
2. Să confirme caracterul lui Dumnezeu. Isus a venit ca un copil ca să dovedească iubirea Lui pentru oameni. Prin păcat noi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, însă El în dragostea Lui ne-a căutat atunci când nu ne păsa de El.
3. Să-L descopere oamenilor pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este polițistul care stă după colț să vadă ce reguli ai mai încălcat. Teama este emoția primară a oricărui om care se apropie de Dumnezeu. Oare poate exista ceva mai „înfiorător” decât un copil cu mânuțele strânse de corp, înfășat în scutece? Cât de frumos descrie versul unui colind această realitate: „la Crăciun a gângurit iubirea!”.
Pe lângă aceste semnificații, mai pot fi adăugate și altele:
- S-a născut ca să trăiască o viață fără de păcat, în deplină ascultare de Tatăl.
- S-a născut ca să împlinească Legea.
- S-a născut să ne arate un model în relațiile cu oamenii, în relația cu Dumnezeu, în slujire, în relație cu ispita și păcatul, un model de acțiune, un model moral, un model activ și viu.
- S-a născut să moară pe cruce pentru a realiza mântuirea omului și eliberarea lui de păcat.
Întruparea lui Hristos a avut un impact nemăsurat în istoria umanității. El nu a scris nici o carte, dar cărțile care s-au scris despre El nu le-ar putea cuprinde nici o bibliotecă. Nu a scris nici un vers, dar despre El s-au scris mii de versuri. A împărțit istoria, a inspirat arta, a îmbogățit cultura, a iluminat teologia și a schimbat vieți. A semănat speranță acolo unde era deznădejde, a semănat iubire acolo unde era ură, a dus lumină acolo unde era întuneric, și, mai presus de toate, s-a jertfit pentru viața lumii.
Note:
Dr. Valentin Dedu
Pastor
Valentin este căsătorit cu Corina și au trei copii. Valentin dedu este pastor al Bisericii Sion din Timișoara și autor a 5 cărți.
[1] Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, Editura Lumina lumii, Korntal, Germania 1997/2000, p. 32.