Realități din timpul călătoriilor misionare – India: prima călătorie misionară

În momentul când ai hotărât să pleci să-ți vezi frații de pe câmpul de misiune, să vezi unde pasc ei oile, e bine să fii pregătit pentru situații care vor fi de-a dreptul șocante. Până să dai de ei trebuie parcurs drum lung, timp în care poți da peste situații la care nu te-ai gândit, unele pot fi ciudățenii neașteptate. După o întâlnire în Chicago cu Dr. P. P. Job, numit Billy Graham al Indiei, m-am lăsat convins să pornesc la drum spre India, unde Misiunea Genesis avea misionari și un orfelinat de circa 500 de fete, unele rămase orfane pentru că părinții lor au murit ca martiri.

În momentul când ai hotărât să pleci să-ți vezi frații de pe câmpul de misiune, să vezi unde pasc ei oile, e bine să fii pregătit pentru situații care vor fi de-a dreptul șocante.

Personal am crezut că nu e deloc greu să faci călătorii misionare. Mi-am schimbat însă impresia imediat după prima călătorie făcută la capătul lumii: INDIA. În urma unei invitații de a participa la Conferința bisericilor persecutate am hotărât să fac această călătorie. Am fost însoțit de către fiica mea Ruth și un pastor coreean. Am fost sfătuiți să călătorim cu un avion indian. Mă gândeam că cel mai important lucru este să mă pregătesc spiritual pentru un așa drum. Am pus în desaga inimii câte puțin din tot ce credeam eu că o să-mi fie de folos. Cumpărăturile erau gata făcute: biscuiți sărați, biscuiți dulci, cașcaval împachetat ermetic, salam uscat, slănină afumată, cârnat afumat, haine subțiri, inclusiv și un fel de fustă cum poartă bărbații în India.

Împreună cu Ruth, ne-am despărțit greu atât de familie, cât și de biserică. Ajunși în aeroportul din Chicago ne-am dat seama că alegerea noastră de a călători cu un avion indian nu a fost bună deloc. Aproximativ 300 de indieni, toți desculți, cu papucii în mână așteptau să între în avion. Odată ajunși în avion am simțit că aproape ni se blochează respirația. Nu știam ce vom face, cum vom rezista până în India în atmosfera aceea îmbâcsită cu tot felul de mirosuri. M-am supărat zicând în sinea mea: „Ok. Am să mă descalț și eu și o să vadă și ei cum o să fie!” Gestul meu nu m-a ajutat la nimic, pe ei nici atât. Eram unu la circa 300 de indieni. Mai aveam încă o speranță. O să ne dea să mâncăm, iar pe urmă o să adormim (dacă nu vom leșina). Tot frământându-mă, am observat că se apropie stewardesa cu o tavă plină de ceva buruieni (unele păreau că se mișcau) și un fel de sos verde ce arata foarte atrăgător. Era puțin, cât ai pune pe vârful unei lingurițe. Mă gândeam că o fi foarte scump și de aceea ne dă așa puțin. Am făcut o rugăciune scurtă cu ochii pe sosul verde și dintr-o înghițitură l-am terminat. Am simțit că iau foc și nu era cine să-l stingă. Nici rugăciunea nu mă mai ajută. Mi-am adus aminte că bunica spunea să mănânci repede pâine să-ți treacă usturimea. De unde pâine, că indienii nu mănâncă pâine.

Din cauza usturimilor, am uitat de mirosul extravagant și am început să mă plimb pe culoar când deodată i-am zis lui Ruth și pastorului coreean: „Cred că iau foc. Dacă deschideți geamul o să ajung în India înaintea voastră.” Tot ce mai puteam face era să mă vaiet zicând întruna: „Vai, Uțule, ce ai făcut?” În stânga și în dreapta erau indienii la orizontală, de parcă erau împușcați. Era gata să dau peste pilot, să-i spun să aterizeze. Mi-a venit o altă idee. „Păi nu am eu în desagă cârnat și slănină afumată?” Am deschis desaga și am scos o bucată de cârnat de forma unei trompete și din câteva mușcături am început să mă liniștesc. Eram bucuros că fiica mea Ruth nu mănâncă carne de porc. Ea, zice că porcul e necurat. Eu mă gândeam: „O fi el necurat, dar de el îmi trecu usturimea.” M-am cam ascuns eu de pastorul coreean că el arăta cam mâncăcios. M-a apucat totuși mila de el și ne-am pus amândoi pe mâncate până aproape să terminăm tot cârnatul. Cu chin am adormit, când deodată se anunța că se face escală. Vai, ce bucurii mă încercau! Îmi ziceam: „Vom respira aer curat.” Era un aeroport ce se asemăna cu gara dintr-un sat al țiganilor de pe vremea comunistă. Pasagerii se înghesuiau la ieșirea din avion ca să caute o toaletă. Era ușor de găsit pentru că era peste tot unde voiai. M-a izbit un miros teribil, care m-a făcut să-i zic lui Ruth și pastorului coreean: „Vai, bine era în avion. Haideți să urcăm repede…” Și am călătorit astfel 21 de ore. Am ajuns frânți de oboseală pe aeroportul din New Deli, unde am fost așteptați.

Eram ca niște găini legați de ambele picioare, pe care le ducea bunica la piață să le vândă. Parcă nu mai știam umbla după un drum așa de lung. Am coborât din avion rezemându-ne unul de altul până am ajuns în hala aeroportului unde am fost așteptați de doi pastori indieni ce aveau în mâini niște ghirlande de flori. Ne-au salutat în limba lor și ne-au atârnat acele ghirlande în jurul gâtului. Am urcat în mașină, mai mult peste bagaje decât lângă ele. Ni s-a spus că voi poposi peste noapte la sediul unde locuia Dr. P.P. Job. Eram cu ochii cât cepele pentru că tot ce vedeam era straniu. Căruțe trase de bovine sau cămile. La unele dintre căruțe erau înhămați chiar oameni pentru a câștiga un ban pentru întreținerea familiei. Din când în când ne opream și nu știam de ce. Nu vedeam niciun semafor. În schimb era o vacă despre care ei cred că e sfântă. Dacă se oprește în drum trebuie să-i dai tot respectul până dânsa ia hotărârea să se tragă din drum. Peste tot indieni, pe biciclete, triciclete sau motorete pe care încape întreaga familie. Nori de praf peste tot. Claxoanele răsunau de parcă era război. Tot ce știau era să claxoneze. Eram curios să văd unde au claxoanele. Aveam impresia că sunt atașate la accelerator sau frână de picior.

Maimuțele trăiesc pe stradă și unele se opreau în fața chioșcului de la colțul străzii luându-și banana sau fructul dorit. Apăreau instantaneu de nu știu unde, își luau ce voiau și plecau de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru noi aceste realități au fost o mare surpriză.

Cum se face oare că misionarii plecați în asemenea locuri rezistă la tot ceea ce poți întâlni în lumea a treia, o lume în care sărăcia este la ea acasă, unde copiii mor de foame pe străzi, unde oamenii se închină la mii de zei?

Ajunși la domiciliul lui Dr. P.P. Job, am fost întâmpinați de un gardian ce ne-a salutat foarte respectuos. Am fost așezați fiecare în camere separate unde să ne odihnim peste noapte. Era un culoar care avea camere și pe stânga, și pe dreapta. Ni s-a spus să dormim liniștiți că la ușa de la intrare, pe culoar, în partea din afară doarme un câine de culoare neagră și mare cât un vițel. De pe geamul camerei mele se vedea cum câinele s-a culcat lipit de ușă. Era teribil de cald și trebuia să deschid puțin geamul la care aveam gratii. Am adormit ca dus. Dimineață am întrebat pe gardian: „Unde e câinele care ne-a păzit?” „Domnule, ați sforăit așa de tare încât câinele s-a supărat și a plecat să doarmă în altă parte. Nu l-am mai putut convinge să stea să păzească ușa.” Tot ce mai puteam zice era: „I’m sorry”, ceea ce nu rezolva deloc problema.

Dimineață am plecat spre aeroport, de unde trebuia să luăm un avion mic spre orașul Coimbatore. Am urcat în avion și timp de o oră și jumătate eram ca într-o căruță ce scârțâia din toate încheieturile. Am aterizat, iar apoi ne-am deplasat la Dr. P.P. Job Center, unde era orfelinatul celor aproximativ de 500 de fete. Ne-au înconjurat ca pe niște oameni pe care îi cunoșteau dintotdeauna. Fiecare avea povestea ei tristă. Am petrecut opt zile la orfelinat, timp în care am devenit ca parte din familia lor. După opt zile a urmat despărțirea care nu a fost ușoară. Aproape fiecare avea în mână o bucată de hârtie sau un plic în care și-au pus gândurile lor însoțite de mari mulțumiri pentru dragostea ce le-am arătat-o prin vizita făcută. Ne-am despărțit foarte greu. Am lăsat în urma noastră copii care au pierdut dragostea de tată și mamă din cauza persecuției. Gândul ce persista mereu în mintea mea la plecare a fost și încă îmi mai dă de gândit: „Cum se face oare că misionarii plecați în asemenea locuri rezistă la tot ceea ce poți întâlni în lumea a treia, o lume în care sărăcia este la ea acasă, unde copiii mor de foame pe străzi, unde oamenii se închină la mii de zei?” Răspunsul lor este: „Aici este locul unde Dumnezeu ne vrea pentru o vreme sau poate pentru totdeauna.”

Va urma!

avatar

Rev. Ilie U. Tomuța

DIRECTOR GENESIS MISSION

Uțu Tomuța este căsătorit cu Mariana și au doi copii. Coordonează Misiunea Genesis și Revista Genesis. Scrie jurnalul online „Din viața de zi cu zi” în care publică săptămânal texte scurte pentru suflet și minte.

1 thought on “Realități din timpul călătoriilor misionare – India: prima călătorie misionară”

Comments are closed.

Scroll to Top