CE VEZI, SA NU VEZI – CE AUZI, SA NU AUZI

„Asa vorbeşte Domnul: ‘Un tipat se aude la Rama, plangeri si lacrimi amare: Rahela isi plange copiii si nu vrea sa se mangaie pentru copiii ei, caci nu mai sunt!’”

Ieremia 31:15


ce auzi 2
Nu vorbi unde nu sunt urechi ca sa te asculte este sfatul unui intelept de demult. Uneori vorbim si oamenii ne asculta dar nu ne aud…

Pe bun drept numita “Lumea surdo mutilor”. O lume care a amutit, o lume care si-a pierdut sensibilitatea fata de cel de langa el. Nu vedem si nu auzim. E bezna in noi insine, un intuneric de care ne ingrozim tot mai mult pe zi ce trece.

Tot ce avem de spus pentru cel de langa noi, se rezuma la cateva semne.
Altatdata era o cinste sa-ti iei palaria de pe cap si sa saluti cu respect pe cel care-l cunosteai. Astazi doar dam din cap si probabil schitam un ranjet (ca zambet nu poate fi) fara sa spunem ceva.
Nu mai sunt acele vremuri cand spuneam trecatorului “Buna ziua!” si el cu tot respectul raspundea “Buna sa-ti fie inima!”
Da! O lume “libera” dar intoarsa cu susul in jos, o lume departe de cea pe care au visat-o parintii nostrii luptand cu tot ce au putut.
Am crezut din todeauna ca opusul dragostei este ura, dar ne-am trezit inselati. Experimentam cu toti ca de fapt opusul dragostei nu este ura, ci mai degraba indiferenta. Din strabuni am invatat ca: “O bucurie spusa altora se dubleaza, iar un necaz impartasit cu altii se injumatateste” Nu mai este asa. A fost candva…Astazi lumea nu mai vede si nu mai aude. Si de ce am fi interesati de ceea ce se intampla in viata altora?
Albert Einstein spunea: “Lumea a devenit un loc periculos de trait, nu din cauza oamenilor rai, ci din cauza oamenilor care nu fac nimic, oamenilor indiferenti, oamenilor care ce vad nu vad si ce aud nu aud.”

Suntem inconjurati de oameni debusolati, de familii distruse, parinti divortati, copii abandonati sau unii inchisi in case mari, cu conforturi extravagante, cu ecrane cat peretii, in fata carora aiureaza vizionand tot ce poate fi mai murdar pe lume.
Milioane de copii ce traiesc cu un gol imens in ei, cu nimic mai putin decat parinti care i-au adus pe lume.
Asistam la o confruntare cu fortele iadului, intruchipate in diferite sisteme ale asa zise “lumii moderne”. Ce vedem nu vedem, si ce auzim nu auzim.
Visam cu ochii deschisi ca maine o sa fie mai bine, si acel maine a adunat peste noi zile multe si ani multi in care nu ne mai recunoastem noi insine, cine suntem…
O lume pentru care copiii nu mai sunt o binecuvantare, ci sunt priviti ca ceva in plus, ca o consecinta nedorita a relatiilor intime dintre cei doi asa zis “soti”. Astazi, orice alta vietate e bine primita in sanul familiei, dar nu copii. Binenteles ca fara ajutorul lui Dumnezeu este imposibil sa-I cresti.

Am fost invatati ca fiecare dintre noi este dator sa aiba intai de toate frica de Dumnezeu si rusine de oameni. Erau cei sapte ani de acasa in care invatai ca cei din jurul tau au nevoie de tine.
Emerson spunea ca: “Educatia este ceea ce mai ramane, cand tot ce se invata la scoala se uita.” Despre ce scoli vorbim azi?

In locul unui copil care zambeste, sau rosteste primele cuvinte de tati sau mami, se prefera un caine care sa latre sau o pisica care sa miaune, un sobolan cu dungi sau un soarece rau mirositor, o soparla care se taraste prin fata ochilor nostrii fara a ne deranja viata.
Batranii au devenit fara nici o valoare. Nu mai au nici valoarea unei mobile vechi.
Traim vremuri in care tot mai multe familii mai stau inca impreuna nu pentru ca se iubesc, ci pentru ca nu se stie cui va decide cortul sa ramana reptila, sobolanul, cainele sau pisica.
Doamne ce uratenii, ce soi de demoni misuna pe langa noi in fiecare zi si lumea nu vede si nu aude.
Printre miliardele de oameni ce populeaza planeta, mai sunt ici si colo unii care vor sa stie daca vor mai reveni acele vremuri, cand societatea sa aibe piloni puternnici? Vor mai veni vremuri cand sa ne recapatam auzul si vederea?
Raspunsul pentru acesti oameni putini este ca da. Exista speranta, si aceasta speranta este Dumnezeu.
Biserica lui Dumnezeu a fost din todeauna ceea ce a tinut echilibru lumii in care traim. Ea va ramane neinvinsa, indifferent de ceea ce se intampla in jurul acestei lumii. Biserica vede si aude, si aceasta speranta este de neinvins.
De ce oare institutii ca si Bernevenetul ne smulg din brate copiii fara sa aibe nici cea mai mica remuscare?
Raspunsul este unul singur. Daca a mai ramas ceva curat in lumea aceasta, sunt crestinii care si-au pastrat viata curata indifferent de persecutiile ostile pricinuite de cel rau. Crestinii care au tinut si tin la copii lor ca la cea mai mare comoara primita aici pe pamant din partea lui Dumnezeu. Ei, de care lumea niciodata nu a fost vrednica.
Copii adusi pe brate la binecuvantare, sunt tinta celui rau care lupta din rasputeri sa-I castige pentru iad.
In fata ochilor nostrii avem Norvegia, care prin atitudinea ei ostila, a murdarit fata intregi omeniri smulgand copiii de la sanul parintilor, copii peste care s-a rostit binecuvnatrarea lui Dumnezeu.
In asemenea vremuri, chiar daca lumea nu mai vede, nu mai aude, biserica trebuie sa ramana biserica. Ea a fost din todeauna si va ramane familia tuturor copiilor lui Dumnezeu, in care este normal sa avem grija unii de altii, si sa ne purtam poverile unii altora.
Asa erau vremurile de demult. Nu era alta scoala unde puteai invata virtutile decat vatra familiala. Familia care avea copii era numita fericita. Pentru copil era o cinste sa-I spui ca seamana cu tata sau cu mama.
Cand ii spunea-I una ca asta scotea pieptul in afara, pentru ca era o mandrie pentru el sa semene cu parintii. Astazi daca spui unor copii ca seamana cu tata sau cu mama scoate limba in semn de protest.
L-ai jignit spunandu-I asa ceva.
Ne intrebam mereu, nu numai noi cei cu parul albit, dar se intreaba si copiii nostrii:
Ce s-a intamplat cu lumea in care traim? De ce-I cu susul in jos? De ce nu auzim ce se intampla in jurul nostru? De ce nu mai vedem? Asistam la un razboi spiritual cum inca nu a fost.

Fiecare familie crestina lupta din rasputeri pentru mentinerea pacii. Poverile noastre si a fratilor nostrii nu sunt doar de natura materiala. Sunt necazuri si incercari care inpovareaza tot mai mult mersul nostru prin intunericul acestei lumi.
Suntem ca si niste miei in mijlocul lupilor. Apostolul Pavel inspirat de Duhul lui Dumnezeu, ne indeamna sa ne purtam sarcinile uni altora si astfel vom implini Legea lui Christos – Rom. 14:1.  Asta inseamna sa vedem pe cel de langa noi, si sa uzim strigatul celui disperat.
Umbland printre oameni, ni se cere sa avem ochii deschisi pentru a le putea vedea nevoile.
Vrem sa o spunem raspicat si tare, sa auda o intreaga lume ca suntem animati de cuvintele insuflate de Duhului lui Dumnezeu prin Apostolul Pavel care spune: “Sa nu obosim in facerea binelui; caci la vremea potrivita, vom secera, daca nu vom cadea de oboseala” (Gal. 6:9).
Asta ne motiveaza ca biserica, ca Misiune, sa fim alaturi de crestinii persecutati, de copii orfani indifferent unde ar fi ei pe aceasta planeta.
Misiunea Genesis, ca si alte misiuni crestine, luptam nu numai pentru cei din Ierusalimul nostru, Romania, ci pentru toti indiferent de locul unde locuiesc.
In aceste vremuri, am ales din toata inima sa ne alaturam familiei Bodnariu si sa luptam pentru ei in ca sa poata recastiga zestrea pe care le-a dat-o Dumnezeu prin cei cinci copii.

Suntem cei care vedem si auzim ce se intampla si nu vom ceda in lupta noastra. Nu suntem singuri. Cu noi este Dumnezeu si toata victoria este deja a Lui. O spunem cu glas puternic sa o auda si Barneventul ca educatia copiilor intodeauna a depins intodeauna de mama si nici decum de vreo institutie.

Unknown
Stimata familie Bodnariu, stim si recunoastem ca dincolo de durerea voastra, dincolo de eforturile voastre de ai creste pana la aceasta varsta, nopti nedormite, scutece schimbate, atentie , grija, lacrimi, Dumnezeu a pus in voi speranta ca acesti copii vor fi ca razele de lumina, izvor de bucurie, toiege pe care sa va sprijiniti la batranete. Nu stim de ce dintre miliardele de oameni Dumnezeu va ales pe voi sa treceti prin acest ciur al cernerii. Nu disperati. Dumnezeu nu va va dezamagi!
Ca si crestini, frati de sange, suntem cu voi, alaturi de voi si vom sta pe baricada luptand pentru drepturile de a va recastiga zestrea, cei cinci copilasi. Dumnezeu a promis ca pe ai Sai nu-I va lasa NICIODATA. Daca totusi s-ar intampla, inseamna ca voi veti fi primii, si ca Dumnezeu si-ar calca cuvantul. Asta nu se va intampla. Pot trece cerurile si pamantul dar El nu-Si va calca promisiunea.

Ramaneti tari, suntem cu voi si Dumnezeu va birui!

Celor ce a-ti citit aceste randuri, dorim sa va punem la dispozitie un video clip prin care sa intelegeti ca avem o datorie sfanta sa fim alaturi de cei ce trec prin furtuni nestavilite.

Cu toata consideratia,

Rev. Ilie U. Tomuta

 

Scroll to Top